Cea mai de seamă operă pe care Antim a lăsat-o posterității o formează predicile sale numite și Didahiile. Ele au fost rostite în cursul arhipăstoriei sale, începând cu anul 1709 și sfârșind în august 1716. Este un fapt unanim recunoscut în istoria culturii românești că, în afară de activitatea de tipograf iscusit, Antim s-a remarcat prin opera sa de frunte Predicile, pe care le-a rosrit în duminicile și sărbătorile mari la București sau la Târgoviște, socotite cele mai măiestre monumente literare pe careni le-a transmis secolul al XVIII-lea.
Opera oratorică a mitropolitului Antim Ivireanul cuprinde 28 de predici, pronunțate în timpul lui Constantin Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino. În timpul dmniei lui Constantin Mavrocordat, din cauza atmosferei încărcate, se crede că Antim n-a mai ținut nici o didahie, cu excepția: “ Cuvântului de învățătură”, ținut la moartea doamnei Pulcheria Mavrocordat.
Grupate pe sărbători, observăm cinci dintre ele au fost ținute la Duminica Floriilor, trei la Schimbarea la față, câte două au fost pronunțate la: Sf. Constantin și Elena, adormirea Macii Domnului, Sf. Dimitrie, Sf. Nicolae, la Nașterea Domnului și la Duminica lăsatului secului de brânză, câte una la: Tăierea Împrejur, Botezul Domnului, Sf. Petru și Pavel, Intrarea în biserică a Maicii Domnului, Soborul Sf. Arhangheli, Duminica vameșului și a fariseului și una asupra pocăinței. La aceste 28 de didahii manuscrisele cunoscute mai cuprind 7 predici ocazionale: una la urcarea în scaun, trei funebre, un cuvânt la parastas și două învățături la spovedanie. Manuscrisele mai cuprind, fără deosebire de vremea la care au fost copiate și cele două apărări trimise lui Constantin Brâncoveanu în anul 1712.
Copiile acestor manuscrise, existente la Academie, au fost publicate, printr-o ciudată întâmplare, la data când au fost descoperite de episcopul Melchisedec, în anul 1886, în biblioteca episcopului de Buzău, Dionisie Romano.
Epoca în care trăiește mitropolitul Antim nu este prea departe de aceea a începuturilor literaturii românști scrise, încadrându-se în perioada, destul de amplă, de formare a limbii române literare. Dintre operele sale, cea mai importantă pentru istoria limbii române literare este, fără îndoială, Didahiile.
Străin de neamul nostru, prin origine nu prin aspirație, Antim Ivireanul ne uimește prin însușirea limbii române în toate nuanțele ei și prin folosirea acestei limbi la redarea celor mai alese imagini pe care un poet al acelei vremi le-ar fi putut simți.
Este de-a dreptul surprinzător cum un străin, ca mitropolitul Antim care nu ştia româneşte când a venit la noi, a ajuns să posede într-un grad aşa de înalt şi de profund limba poporului căreia i-a închinat toate zilele vieţii sale.
Stilul său natural, vorbind exact cum gândea, fără artificiile pe care le vom întâlni în limba românească plină de grecisme din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, a plăcut ascultătorilor şi place şi astăzi după atâta timp.” Raportată la aspectul general al limbii literare din prima jumătate al secolului al XVIII-lea, limba lui Antim vădeşte influenţa exprimării vii a poporului, impresionează prin claritate, cursivitate şi naturaleţe. Spre deosebire de Dosoftei, Antim nu se lăsa furat decât foarte rar, de sintaxa şi lexicul izvoarelor greceşti sau slavone.”
Pe bună dreptate putem afirma că Antim este un veritabil promotor în dezvoltarea limbii române literare. Ajungând să-şi însuşească temeinic limba română lexicul său s-a îmbunătățit şi colorat ajungând la o exprimare populară cum întâlnim la Neculce sau Creangă.
Antim ne-a lăsat multe pagini în care ne înfăţişează imaginea nopţii, furtunii pe mare, întinderile de pământ scăldate de lumina soarelui. A ştiut să străbată adâncurile sufletului omenesc şi să-i prindă slăbiciunile, îndoielile, temerile, groaza, în cuvântul rostit şi în slova Scrisă. Oferim spre exemplificare imaginea nopţii, metaforic redată în predica la Sfântul Nicolae.” Apoi, pe urmă, după ce au ascuns soarele toate razele lui şi s-au stins de tot lumina zilei între întunericul nopţii şi când ceriul, de osteneală au fost închis spre somn toţi ochii lui, atât cât nici luna nu priveghea nici una din stelele cele mai mici avea deschise tâmplele lor cele de argint, atunci.”
Cu aproape două sute de ani înaintea marilor noştri poeţi, Antim va îmbrăca în poezie Soarele şi luna “Iaste soarele vârf cilorlalte stele şi le covârşaşte cu lumină pe toate şi de la răsărit pân la apus, tot pământul şi toate unghiurile lui luminează, încălzeşte, îngraşă şi revarsă pretutindenea razele lui…”
Atât pentru Eminescu cât şi pentru Antim luna este stăpâna mării şi podoaba nopții, “… şi întâi zic cum că luna iaste podoaba nopții, asemănătoare soarelui şi stăpâna mării…”
Din puţinele exemple se vede că lucrările sale predicatoriale, de o factură de totul nouă în evoluţia speciei la români, sunt remarcabile ca substanţă stilistică. Este exclusă improvizaţia, creaţia sa sprijinindu-se pe un întreg edificiu de reguli omiletice pe care le cunoştea din literatura vremii. Folosirea tuturor procedeelor stilistice ale oratoriei interogaţia, exclamaţia, repetiţia, dialogul, contrastul, pateticul, ironia, pamfletul, abordarea unui limbaj pe măsura înţelegerii auditorilor, etc., cu naturaleţe, cu convingere, lasă posibilitatea oricui să poată schița portretul psihologic al lui Antim în care pasiunea, cu extremele ei, copleşeşte judecata rece şi egoismul.
Fraza lui Antim este “când scurtă şi paratactică, în ritm sacadat, când periodică, în ritm lin şi unduios, când simplă, potolită şi reţinută, când complexă, amplă, plină de căldură. Exclamativ şi admirativ uneori, incisiv şi sarcastic uneori, retoric pe alocuri, plastic totdeauna, Antim Ivireanul îşi expune predicile într-o limbă expresivă, plină de nerv, convingătoare”.
Putem spune că mitropolitul, în predicile sale vorbeşte liber şi pe înţelesul tuturor, fără multe ocolişuri. Limba lui are frumuseţea naturală, căutată cu gust, cu bun simţ, cu prudenţă şi cu decenţă. El nu se lansează în tirade obscure şi în exagerări rituoase. De fiecare dată, frumosul pe care îl caută vorbirea lui este subordonat adevărurilor pe care le predică şi mai ales sensurile morale corespunzătoare situaţiei date. Stilul său înflorat nu este înzestrat cu orice fel de podoabe, ci numai cu acelea pe care simţul artistic le găseşte potrivite şi necesare.
Comparaţia, contrastul, dilema, alegoria, metafora, le foloseşte cu naturaleţe. Adesea limba sa seamănă cu a cronicarilor epocii. Asemănarea atât ca topică, cât şi ca lexic, cu fraza lui I. Neculce este izbitoare.
Limba română, prin Didahii este supusă la noi probe, în care ea iese biruitoare și mai încrezătoare în cucerirea locului firesc ce-I revine. Ea ar fi câștigat incomparabil mai mult dacă Didahiile nu s-ar fi tipărit atât de tîrziu. “ Din punct de vedere literar și artistic, predicile lui Antim depășesc tot ce s-a scris și tipărit în românește până la acea dată prin expresivitate, vigoare și lirism, de aceea valoarea lor istorico-literară și artistică este cu totul deosebită.(G. Ștrempel)
N. Cartojan, referindu-se la predicile lui Antim, arată că ele constituie un moment important în dezvoltarea limbii române literare: „ Fiind strâns legate de societatea timpului și fiind expuse cu multă căldură, deoarece se adresează nu numai minții, ci și inimii și urmăreau să convingă, predicile lui Antim se caracterizează, sub raport stilistic printr-o realitate remarcabilă.” Conștient de rostul cuvintelor, el scrie unul din cele mai glorioase capitole ale predicii românești. Antim este cu siguranță, unul din cei mai mari, distinși și mai puternici oratori ai Bisericii Ortodoxe Ronâne.(D. Tabor, Figuri Mari)
Meritul mare alui Antim Ivireanul constă în contribuția la statornicia definitivă a limbii române în biserică și implicit la făurirea limbii literare române. De sub condeiul său a ieșit la lumină o slovă românească simplă și plină de frumusețe. Așadar mitropolitul Antim n-a fost numai un iscusit tălmăcitor în limba română, ci și un scriitor de real talent, având un loc bine stabilit în istoria literaturii române.
Personalitatea acestui arhipăstor de suflete, a fost inpodobită cu multe și reale calități sufletești. Om de aleasă trăire sufletească religioasă și totodată om de mare cultură, cunoscător profund al Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți, înzestrat cu un deosebit simț artistic, el are o bogată dotație nativă și una căpătată prin osteneli personale. Imaginea creată în epocă a fost mareață și sublimă. Oferim spre exemplificare o apreciere asupra persoanei sale, venită din partea lui Gheorghe Hrisogon Trapezuntul, profesorul și directorul Academiei domnești: „… Culegând diferite istorii din felurite cărți scrise de bărbați, nobili greci, descifrând sensul lor șicondus cu gândul de înțelepți, ofer aceasta cu smerenie și cu recunoștință, ție, stăpânul și ocrotitorul meu, prea sfințitul și prea învățatul mitropolit al toată Ungrovlahia, Antim cel strălucit din Iviria, celui distins in gânduri și în cunoștințe, celui cu bun gând la toate, milostiv, cu fericită gândire, celui mai apropiat și iradiind bucuria, oratorului și distinsului vorbitor care propoveduiește la toți. În fața tuturor mă fac acum mărturisind și de alte daruri nenumărate, cu care puterea divină a încununat și pe prea respectata și Prea Sfânta Voastră persoană, a părintelui și căldurosului meu binefăcător.
O, sălășluire dumnezeiască a virtuții, laur al părinților și slava Ungrovlahiei, floare vestită, vas de mireasmă a Sfântului Duh, primește cu drag această compunere a mea cu toată nedesăvârșirea ei….”
Pr. CIPRIAN ICHIM, Paroh al parohiei Sf. Dimitrie – Heci,
Protopopiatul Pașcani, Arhiepiscopia Iași.
