În trecutul zbuciumat al neamului nostru, au existat câteva epoci de strălucitoare lumină, fie sub raportul armelor și al împlinirilor istorice, fie mai ales sub acela al realizărilor culturale.
Una dintre aceste epoci, care a precedat epoca fanariotă, s-a întins de la 1678 până la 1716, fiind marcată în Țara Românească, de prezența și activitatea fraților Greceanu, a stolnicului Constantin Cantacuzino și a mitropolitului Antim Ivireanul. Aici, mai ales, în timpul domniei de 26 ani a învățatului și rafinatului Constantin Brâncoveanu(1688-1714) se va naște și se va dezvolta o mișcare culturală cu rezonanțe în întregul sud-est european, la împlinirea căreia a fost chemat să contribuie gruzinul Antim.
Principalul element care asigură succesul planului de înflorire a culturii române, prin scris tipar, îl constituie calitațile limbii române, în care erau scrise cărțile tipărite. Studiind serios limba română, Antim devine nu numai cel mai desavârșit cărturar român din epoca sa, ci a fost cel care a pornit evident progresul limbii literare românești, putând fi numit pe drept cuvânt ctitorul acesteia.
Antim se dedică scrisului într-o epocă de framântări se ducea o luptă susținută pentru introducerea limbii române în cult, în locul celei slavone, care devenea din ce în ce mai neînțeleasă, atât pentru popor cât și pentru clerici.
Spre a înțelege mai ușor această problemă trebuie să facem o întoarcere în timp și anume în 1680, an în care Mitropolitul Teodosie, tipărește la București Sfânta Liturghie.
În prefața cărții el arată că limba romană e „scurti”, adică săracă și în neputință de a încăpea toate adâncurile învățăturii ortodoxe. Se spune că tălmacirea cărților de slujbă în romanește era greu de făcut, deoarece cuvintele “trebuiau astfel alese și orânduite încât să aibă ritmul cerut de necesitățile melodice ale muzicii bisericești”. Aceasta ar fi îngreunat traducerea în românește a cântarilor din carțile de slujbă. Greutățile întâmpinate în traducerea cărților de către Mitropolitul Teodosie, își propune sa le facă fața Mitropolitul Antim Ivireanul. Pe lângă greaca cultă și cea comună cunoștea foarte bine româna și slavona. În plus, avea o cultură vastă și deci tot ceea ce îi trebuia ca să înceapă ruperea de trecut. El avea convingerea că poporul dorea să asculte slujba în biserici în limba română. Dealtfel, era pe deplin convins că nici preoții, nici poporul, nu înțelegeau limbile slavonă și greacă, și treducerea în limba română se impunea cu necessitate. El dorea, în calitatea sa, ca poporul roman care îl primiseră cu atâta dragoste, să nu mai fie tributar unor concepții depășite de vreme. În Țara Românească începutul acestui proces se făcuse deja la mijlocul secolului al XVII-lea, sub mitropolitul Ștefan se tipăresc în românește rânduielile tipiconale, iar sub Teodosie, se introduc lecturile biblice în românește (Apostolul, Evanghelia, Paremiile, Sinaxarul). Mai rămâneau rugăciunea, adică slujba propriu-zesă a preotului și cântarea, la treducerea și tipărirea acestora a avut un rol deosebit mitropolitul Antim. El cauta prin aceasta să întărească încrederea cititorilor săi români, în limba lor proprie, vând să arate ca aceasta limbă poate să cuprindă adevărurile evanghelice în graiul său.
Pentru început, Antim a continuat drumul proiectat de înaintașii săi tipărind căteva cărți bilngve. În 1693 va tipări la București, Evanghelia greco-română, punând pe două coloane textele grecesc și românesc. În acest fel el ridică limba română ”la cinstea de a fi pusă alături de limba în care fusese scrisă Evanghelia în original” (N. Dobrescu).
În 1694 dă la lumina tiparului Psaltirea, iar în 1697 Evanghelia de la Snagov. Pentru a arăta ca limba română este proprie și cântărilor psaltice el tipărește îla București în 1703, Ceaslovul slavo-român, unde se găsesc frgmente cântate în românește. Tot în același an apare si Acatistul Maicii Domnului, în care condacul Apărătoare Doamnă este cântat în românește. Îna doua parte a activității sale, adica după anul 1705, mitropolitul Antim pășește și mai hotărât pe calea ”naționalizării serviciului divin”. Probabil că în această acțiune i-au slujit drept îndemn și cuvintele Scripturii: ” În biserică voiesc cinci cuvinte a grăi cu înțeles ca și pe alții săi învăț…” (I Cor. XIV, 19), precum și răspunsul lui Teodor Valsaman la întrebarea patriarhului Marcu al Alexandriei, cu privirea la limba în care poate fi slujită Liturghia. Textul scripturistic, cât si răspunsul au fost reproduce în primele pagini ale Molitfelnicelor din 1715 și 1716. Antim se implică cu hotărâre în procesul de romanizare al limbii slujbelor bisericești, nimeni și nimic neputându-l opri din calea sa tipărind multe din cărțile de temelie. În 1706 tipărește la Râmnic pe cheltuiala sa Molitfelnicul. Pe lângă cuprinsul obișnuit adaugă și alte rugăciuni des folosite de preoți. Scris în graiul înțeles de slujitori cât și de popr, Moliftelnicul a fost foarte căutat, de aceea la o diferență de 7 ani îl reeditează la Târgoviște și astfel, vine mai mult în ajutorul preoților.
Pentru ai ajuta și pe cântăreți, el tipărește la Târgoviște în 1712, un Octoih, primul tipărit în limba română. Acesta era menit ca și caiet de școală. În anul următor, 1713 Antim tipărește pentru prima dată Liturghia în românește, punând în mâna preoților, cartea care necontenit stă pe Sfânta Masă, alături de Sfânta Evanghelie. Urmează apoi Ceaslovul si Catavasierul, ”spre a se putea citi în ele, în grai înțeles de toțti, atât la strană, cât și prin casele credincioșilor.
Acestea sunt cărțile de slujbă apărute sub Antim. Dacă moartea martirică nu i-ar fu curmat firul vieții, poate ar fitălmăcit și celelalte cărți de slujbă, Mineele, Triodul și Penticostarul, completând cărțile de slujbă. Deși nu a fost lăsat sa-și ducă la bun sfârșit planul tipografic, totuși prin cărțile sale de slujbă în românește ne spune Nicolae Iorga ”datina străină a primit o lovitură de moarte”. Antim deschide drumul traducerilor cărților de slujbă în graiul național. Cărțile tipărite înainte în limba română, dezvăluie o limbă greoaie, atât în ceea ce priveste unele cuvinte cât și în construcția frazelor. De multe ori limba tălmăcită nu avea cursivitatea necesară. Comparatic cu traducewrile făcute de Antim, ”limba română începe a avea curgerea ei naturală”, căci el dezbracă de topica frazei străine în care o încătușaseră cărturarii de mai înainte. În cărțile sale se vede naturalețea limbii române, ”cu frază curgătoare și cu un material lingvistic întrebuițat și priceput de toți.” Traducerile sale nu mai urmează atât de fidel ca în cazul traducerilor anterioare, limba originală. Fraza devine mai degajată se părăsesc treptat unele construcții sintactice nefirești, precum și slavonismele. Astfel asprimea literară se netezește ajungând tot mai îngrijită și expresivă aproape de limba populară, făcând ca limba cărților sale și să ajungă de multe ori model pentru cei ce i-au urmat.
P.P. Panaintescu, în lucrarea sa ”Începuturile și biruința scrisului în limba româna” a adus o nouă contribuție asupra curentului umanist privit din perspectiva luptei pentru promovarea limbii romane ca limbă de cultură. El a arătat că umaniștii, cărturarii români din a doua jumătate a sec. XVII-lea si începutul celui de-al XVIII-lea, Miron și Nicolae Costin, spătarul Nicolae Milescu, frații Constantin și Radu Greceanu, Radu Popescu, Neculce, Dimitrie Cantemir, Simion Ștefan, Varlaam, Dosoftei și în mod special ANtim Ivireanul, au avut un rol hotărâtor în biruința limbii române asupre celei slavone în cultură, în înlăturarea culturii slovo-bisericești, inaccesibilă poporului și chiar păturilor mai largi ai clasei stăpânitoare. Așa cu remarca Mihail Sadoveanu, Antim a ajuns să vorbească și să scrie o limbă ”poate ce mai frumnoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii”. Prin traducerea si tipărirea cărților sus menționate, mitropolitul Antim are meritul de a fi pus temelie modern limbii noastre bisericești, pe care a mlădiat-o în așa fel încât este înțeleasa și folosită până azi. Adeseori în cărțile de slujbe bisericești, ce s-au tipărit de la Antim încoace, se întâlnește, cu aproape nesimțite schimbări, limba din tălmăcirile sale. Chiar și azi, după atâta timp, limba unora dintre cărțile bisericești se apropie foarte mult sau e chiar aceeași cu limba ieșită de sub pana vrednicului mitropolit. Pentru a face mai relevant acest lucru vom da câteva exemple de texete comparative:
Prima stihiră de la Vecernie, în Octoihul apărut în 1712 la Târgoviște, sună astfel: “Rugăciunile noastre cele de sera, primești-le, Sf(i)nte D(oa)mne și ne dă noao ertare păcatelor, că Tu Însuț(i) est(i) ertare păcatelor, Cel ce ai arătat în lume, Învierea”. Aceeași stihiră în Ceaslovul apărut în 1945 la București este redatș în următoarea formă:”Rugăciunile noastre cele de seară, primește-le Sfinte Doamne și ne dă nouă iertare păcatelor, Cel ce ai arătat în lume Învierea”.
Starea I a Prohodului din Catavasierul apărut la Târgoviște în 1715: “Viața în mormnt, pusu-te-ai H(ristoase) și oștile cele îngerești s-au înspăimântat, plecăciunea Ta proslăvind-o”. Același text din Triodul aparut la Bucureștiîn 1930 este aproape similar: “În mormânt viață pus ai fost Hristoase și s-au spăimântat oștile cele îngerești, plecăciunea Ta cea multăpreaslăvind-o”.
În Liturghierul apărut în 1713, rugăciunea de la parastas era tradusă așa: „ Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, carele ai călcat moartea și pre diavolul ai surpat și aidăruit viață lumii Tale, Însuți Doamne odihnește sufletul răposatului robului Tău, în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit durerea, întristarea și suspinarea…”, iar în Catavasierul din 1715, troparul Învierii sună astfel: “ Hristos au înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le”. Observăm că textele folosite astăzi sunt aproape identice, am putea spune că în multe cazuri sunt aceleași. Din comparațiile textelor reiese că deosebirile de limbă sunt foarte mici și aceasta pentru că Antim a prins sensul corect al limbii noastre și pentru că nu s-a lasat robit de construcția frazei limbii străine din care a tradus. Mai mult, nu s-a lasat prins de unor arhaisme, ieșite din vorbirea populară. Trăind în mijlocul poporului român, în jur de 26 de ani, mitropolitul a știut care-i felul lui de vorbire, care-i puterea sa de înțelegere și care sunt gusturile sale în ceea ce privește graiul. Secretul dăinuirii limbii lui peste veacuri este că: a trăit lângă popor, a simțit împreună cu el, a vorbit și a scris în graiul său.
Tălmăcirile cărților de slujbă bisericească, așa cum am demonstrat, au stat la baza tuturor edițiilor următoare. Prin aceasta, credem că nu greșim dacă socotim pe mitropolitul Antim drept cel mai de seamă făuritor al limbii liturgice românești, cel cre ocupă un loc de frunte printre ceilalți promotori ai culturii românești.
Ca și alti traducători, Antim contribuie prin toată opera sa la integrarea literaturii române în circuitul marilor valori ale epocii și la afirmarea ei în cuprinsul ariilor de cultură.
Pr. CIPRIAN ICHIM paroh al parohiei Sf. Dimitrie Heci,
Protopopiatul Pașcani Arhiepiscopia Iași
