L-am întîlnit pe prof. univ. dr. Constantin Cucoș la ceas de sărbătoare, în biroul său din Corpul D al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Ziua de naștere l-a surprins anul acesta printre cursuri, documente și ședințe, dar asta n-a fost o piedică pentru a-l angrena într-o discuție despre provocările continue cărora trebuie să le facă față azi sistemul educațional și despre congruența domeniilor pe care le practică
Cum se îmbină, în meseria de profesor, religia și pedagogia?
Pedagogia, ca gîndire despre educație, își găsește rădăcini multiple și în poziționările sau reflecțiile unor oameni ai Bisericii. În fond, în decursul istoriei mai marii bisericii au fost și mari educatori. Să ne raportăm, de pildă, la exemplaritatea paideică purtată în Noul Testament de Iisus Hristos, care este educatorul prin excelență, apărînd de mai multe ori în ipostaza aceasta în textul scripturistic.Un alt exemplu este Comenius, care, în afară de faptul că a fost părinte spiritual, a fost și părintele pedagogiei moderne. De asemenea, Școala și Biserica au fost instituții care au conviețuit de foarte mult timp, școlile instituindu-se pentru prima dată pe lîngă biserici, inclusiv în România. Există două substraturi între celor două moduri de vizare a omului și a spiritualității, acestea putînd fi îmbinate.
Care dintre cele două domenii vă ajută mai mult în relația cu studenții?
În relația cu studenții mă ajută, în primul rînd, pedagogia și discursul despre educație, pentru că aici mă manifest întîi în ipostaza de educator și țin cont sau operaționalizez principii și conținuturi cu caracter educativ. Sigur că reflecția despre fenomenul religios se plasează pe un plan secund și ține de un anumit interes al meu, atît de ordin epistemologic, cît și practic.
Trag cu ochiul și la ce se întâmplă în Biserică și, în general, fenomenul religios ca atare ar trebui și el perceput,înțeles, evaluat, manageriat și dintr-o perspectivă pedagogică.
Fac parte și din Adunarea Națională Bisericească și din Consiliul Național Bisericesc și din comisia care se ocupă cu structurarea programelor școlare la disciplina Religie și, de asemenea, sunt evaluator în ceea ce privește manualele școlare de religie și alte auxiliare. Încerc să ajut la această construcție a suporturilor curriculare la o disciplină care este supusă interogațiilor și criticilor.
„Pledez pentru instituirea unui corp de experți la nivelul Ministerului, care să fie permanentizați”
Într-un articol scris de dumneavoastră pentru „Literatura de azi”, în rubrica De Magistro, spuneați că educația este un „șantier” permanent, în care apar „schimbări imprevizibile, bulversante”, atît pentru cei puși s-o facă, cît și pentru beneficiari. A fost educația întotdeauna într-o schimbare atît de alertă sau este asta o caracteristică a societății actuale?
Procesul ca atare a presupus întotdeauna schimbări în ritmuri diferite, însă în actualitate sesizăm un ritm mult mai pregnant și ritmul acesta este dat de o anumită instabilitate de ordin instituțional și de ordin politic, în ultimă instanță, pentru că structurile acestea decizionale țin de palierul politic.
După 1989, era nevoie de o schimbare de paradigmă, care s-a și realizat, pentru că la nivel de structură avem și o altă construcție. Numai că această construcție este generată într-un mod problematic, căci nu există o anumită continuitate a acelor experiențe bune, care s-au validat în timp.
Fiecare echipă ministerială, când se instalează, vrea să schimbe tot, fără să țină cont de faptul că unele elemente și procese trebuie continuate. Sunt fel de fel de „actori”, de intruziuni voluntariste și individualiste sau individuale, care nu întotdeauna sunt girate de profesioniști, de cei care se pricep la Educație.
Nu orice „vis” politic în materie de Educație poate fi și realizat în mod practic. De aceea eu pledez pentru instituirea unui corp de experți la nivelul ministerului, care să fie permanentizați. Oamenii aceștia, specialiști în domeniu, ar trebui să stea pe lîngă politicieni și să le spună ce se poate și ce nu se poate, ce e permis din punct de vedere pedagogic și ce nu. Ministrul și secretarii de stat, care sunt puși acolo printr-un joc democratic, trebuie consiliați pentru ca ceea ce gândesc să aibă și o fundamentare psihopedagogică. Lucrurile nu stau tocmai așa și de aceea asistăm la astfel de schimbări, deseori negative și este păcat, pentru că trebuie să acumulăm experiența pozitivă și să perfecționăm acest edificiu educațional.
S-ar fi desfășurat mai bine procesul educațional dacă pe locurile propriu-zise din Ministerul Educației ar fi stat chiar oamenii care fac Educația în instituțiile de învățămînt?
Cred că în acel corp trebuie cooptați specialiști și practicieni, nu numai savanți, cercetători sau profesori universitari. Trebuie să fie exploatate și aceste experiențe, expertize de ordin practic pe care le posedă cei care fac Educația în mod efectiv. Deci, ar trebui cooptați învățători, profesori, reprezentanți din toate nivelurile sistemului educațional. Ei pot să depisteze în cunoștință de cauză posibilități, oportunități, limite sau piedici.
Tot în „Literatura de azi”, vorbeați despre așa-zisa schimbare a planului de învățămînt, care, spuneați dumneavoastră, nu este o schimbare propriu-zisă, ci o cosmetizare. Credeți că este nevoie de o schimbare adevărată, în sens modern, sau mai degrabă de o întoarcere la un plan de învățămînt mai vechi, al valorilor tradiționale?
Schimbarea despre care vorbim presupune, de fapt, un ansamblu corelat de schimbări. Trebuie construit un edificiu congruent, încercînd să echilibrăm ce este tradițional în cîmpul cunoașterii și ce este modern și necesar în același timp.
De pildă, putem concilia Latina cu Tehnologia de informare și comunicare (TIC). Axa este destul de largă.
Deci, nu trebuie exclus tradiționalul, discipline de tipul Gramatică, Literatură, Filosofie, care aparent nu au funcționalitate, ci trebuie realizată o construcție echilibrată, care să pornească de la tradițional și să meargă pînă la topici actuale, care sunt necesare, precum Educație pentru sănătate, Educație nutrițională, Educație democratică. Sunt așa numitele „noi educații”, care trebuie să își găsească locul în planul de învățămînt, nu atît prin discipline de sine stătătoare, căci nu mai e loc de noi discipline, ci în cîmpul disciplinelor deja existente sau prin construcții curriculare noi, de tip interdisciplinar, în care să adunăm mai multe teme care să coabiteze.
Dumneavoastră ați fost un susținător al studierii Religiei în școli, atunci cînd a fost dezbătută această problemă și la nivel național. Nu credeți că introducerea și în universități a cursurilor de Istorie a religiilor ar putea ajuta sau influența tinerii spre o alegere a direcției în viață?
Religia și Istoria religiilor sunt discipline care țin de cultura generală. Nu cred că este cazul ca în universități să se introducă astfel de topici, cu excepția facultăților sau specializărilor de profil.
Astfel de tematizări există, fie sub forma unor discipline, fie sub forma unor capitole ale unor discipline la Facultatea de Filosofie, la Facultatea de Litere. Sunt anumite interacțiuni sau confluențe tematice, care obligă ca studenții de la anumite specialități socio-umane să intre și în substanța religioasă, dar nu la nivel de cultură generală. De exemplu, la Sociologie este firesc să fie studiată Sociologia religiilor, dar în mediul univesitar nu își mai au locul aceste discipline generaliste.
„Studențimea română a fost unul dintre vectorii transformărilor pozitive”
S-ar fi adaptat mai ușor studentul din perioada dumneavoastră la astfel de schimbări?
Probabil că ar fi fost un fel de mană cerească, dacă pica o astfel de lume în contextul socio-politic de atunci, însă noi nu aveam cum să gîndim o asemenea deschidere, pentru că totul era prescris, încapsulat.
Cred că orice persoană, inclusiv din perioada respectivă, ar fi fost capabilă să se adapteze la un context, mai ales pozitiv. Cu siguranță că, dacă s-ar fi ivit o astfel de ocazie, studențimea de atunci ar fi putut să facă față acestor schimbări.
Într-adevăr, mentalul colectiv se schimbă mai greu, dar la nivel de studenți există o altă dinamică a acestui cîmp de reprezentări, pentru că avem de-a face cu o pătură socială educată și care ar fi putut să fie deschisă la astfel de noutăți. Nu numai că ei ar fi înțeles sau dorit schimbarea, ci ar fi devenit actori importanți, cum, de altfel, s-a și întîmplat după Revoluție. Studențimea română a fost unul dintre vectorii transformărilor pozitive.
E în continuare o categorie care poate să îi tragă de mînecă pe politicieni, prin luări de poziții și manifestări atunci cînd se depășesc anumite limite.
Mai există acum încredere între profesor și student, încît atunci cînd tînărul are o problemă, care nu e legată neapărat de facultate, să ceară sfatul dascălului?
De dorit ar fi ca profesorul să fie și un consilier, dacă vreți de ordin spiritual, psihologic, atît cît îi îngăduie statutul. Cred că se pot institui la nivel universitar inclusiv relații de tipul magistru-discipol. Cel puțin la școlile doctorale o astfel de interacțiune este de dorit.
Cu cît urcăm pe scara aceasta educațională, cu atît putem să ajungem la forme educative mai rafinate. Desigur, acestea sunt mai greu de realizat, dar sunt benefice.
Mi s-a cerut sfatul de către studenți și l-am dat cu plăcere, atunci cînd a fost cazul, atît direct, cît și prin intermediul mediului virtual, care s-a generalizat. Profesorul universitar trebuie să fie deschis și pregătit pentru astfel de interpelări, care exced cumva obligațiile sale de ordin strict didactic.
În perioada în care erați dumneavoastră student, profesorul era unul dintre sfătuitori atunci cînd trebuia să luați o decizie?
Interacțiuni cu caracter profesional sau personal se dezvoltau și atunci. Eram și mai puțini și aveam o relație mai apropiată atît între noi studenții, cît și cu unii profesori. Desigur, și la nivelul profesorilor există diferite grade de permeabilitate; puteam sau nu puteam să discutăm cu dumnealor în grade diferite. Atunci cînd intuiam noi, ca studenți, că puteam primi un sfat, deschideam discuția.
Am avut doi-trei profesori care au contribuit la dezvoltarea mea profesională și le datorez foarte mult. Ajutorul acesta dat prin consiliere a fost binevenit și a dat rezultate.
„Nu poți deveni profesor dintr-o încercare”
Cît de mare este, pentru dumneavoastră, responsabilitatea de a pregăti viitori profesori?
Noi, profesorii, suntem coresponsabili, alături de instanțele care creionează spațiul legislativ și de cei care dirijează procesul de formare a profesorilor. Noi, de la nivelul acesta, să spunem mai de jos, suntem responsabili prin prestațiile noastre didactice propriu-zise, prin cursurile pe care le ținem, prin felul cum comunicăm, prin valorile pe care le transmitem, prin etosul pe care-l realizăm.
O mare greutate apasă pe umerii noștri, însă calitatea acestei formări nu ține numai de noi.
Aș zice că principalul responsabil este chiar studentul, care trebuie să se autoresponsabilizeze și să intre în „haina” aceasta profesorală, să-și asume un anumit rol, în mod progresiv, căci nu poți deveni profesor dintr-o încercare. Profesor devine doar prin experimente, erori, tatonări, încercări, dar cu speranța unor binevenite realizări.
Care dintre numeroasele dumneavoastră reușite în calitate de profesor v-a adus cea mai mare satisfacție sufletească?
Cea mai mare satisfacție mi-au adus-o scrierea și publicarea de cărți, de studii, de articole. Zona aceasta este de mare însemnătate pentru un profesor universitar.
Noi ne manifestăm, desigur, ca dascăli, dar, în același timp, altă dimensiune importantă este cea științifică. Cu alte cuvinte, este nevoie să generăm cunoaștere în cîmpul pe care ne-am așezat. Prin intermediul cărților dăm naștere unei plus-cunoașteri, care e menită să genereze efecte în timp și spațiu. Nu suntem doar simple receptacole sau pîrghii de transmitere a cunoașterii, încercăm să o primenim, s-o reconsiderăm, s-o creăm.
SCURTĂ BIOGRAFIE
Constantin Cucoș este profesor la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației a Universității „Al. I. Cuza” din Iași și director al Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic în cadrul aceleiași universități.
În decursul a 26 de ani de carieră didactică a predat cursuri de Filosofia educaţiei, Pedagogia culturii, Pedagogie generală, Pedagogie interculturală, Istoria pedagogiei, Politici şi strategii interculturale, Ecumenism şi educaţie interconfesională.
Este cel mai cunoscut autor român de lucrări și manuale de pedagogie.
A primit numeroase premii și distincții, printre care și premiul COPYRO, pentru învățămînt, în 2002, precum și Diploma de Onoare „Ștefan cel Mare și Sfînt”, acordată de Mitropolia Moldovei și Bucovinei pentru păstrarea credinței și promovarea culturii creștine.
Preluare de pe cuzanet.ro
